De la societatea de consum la nocivitatea consumului

Dilema dezvoltării prin consum sau prin investiţii devine un lait-motiv în orice intervenţie publică a macroeconomiştilor, inclusiv a instituţiilor de specialitate. Astfel că, o temă intens dezbătută în acest an, a fost cea a sustenabilităţii creşterii economice şi prin prisma factorilor determinanţi.

Orice majorare de salarii naşte temeri că vom avea mai mult consum şi nu investiţii. Orice nerealizare de proiecte investiţionale publice are aceeaşi finalitate:  nu ne dezvoltăm sustenabil. Asemenea discuţii între specialişti par că nu au impact în rândul cetăţenilor. Dar aceştia, de multe ori, nu înţeleg sensul dezbaterii, ei doresc locuri de muncă generatoare de venituri şi percep că acestea vin în urma unor investiţii în localităţile lor.

În economia reală, consumul şi investiţia se întrepătrund şi se intercondiţionează. Atunci de ce această dihotonie între principalii factori de creştere, în accepţiunea specialiştilor şi evident a mass-mediei?

Întrebarea este nu numai justificată, dar necesită o abordare comprehensivă. Relația consum-investiţie nu trebuie să reprezinte o dogmă aşa cum pare a fi în prezent. Mai ales în cazul României, care, în trecutul nu prea îndepărtat, era ţara cu cea mai mare penurie de bunuri şi servicii, de unde şi restricţii de neimaginat la consum. Unele dintre cele mai drastice dintre fostele state socialiste.

În acea perioadă, mai apoi chiar în anii de tranziţie, de construire a economiei de piaţă, societatea de consum era „luminiţa” către care tindeam. Nu trebuie uitat că România se caracteriza, înainte de aderarea la UE, prin cea mai mare dorinţă de adeziune, de participare şi integrare în economia europeană. Sondajele internaţionale arătau că peste 70% dintre români doreau „societatea de consum”.

Dar teoria macroeconomică nu trebuie să ia în considerare aceste specificităţi. De aceea trebuie clarificat, inclusiv pentru cetăţeni, „consumul este oaia neagră a dezvoltării viitoare? Dacă da, de la ce nivel şi mai ales dacă nocivitatea unui consum în creştere rapidă este obiectivă”.

Pentru a înţelege „tautologia” unei abordări exclusive, nenuanţate a consumului în opoziţie cu investiţiile, cred că, trebuie să facem o scurtă istorie a ceea ce a generat această temere faţă de „consum” în Europa şi implicit la noi. Vorbim de „consum” ca despre o categorie macroeconomică şi nu de consumul fiecăruia, generat de preferinţele individuale şi cu o structură personală, bună sau rea.

Perioadele de dezvoltare de după cel de-al doilea război mondial şi mai ales anii 60 – 70, până la prima criză internaţională generată de preţul petrolului, au reprezentat perioadele „societăţii de consum”. Totul se rezuma la consum. Creşterea economică era susţinută de consum şi investiţii. Era perioada de început a războiului rece şi accelerarea consumului, era un răspuns la penuria care începea să se simtă în spaţiul socialist. Investiţiile erau asigurate de la sine de necesităţile de reconstrucţie şi de cererile de consum.

În toate politicile europene investiţiile nu reprezentau o prioritate. Coeziunea socială şi dezvoltarea regională pentru reducerea disparităţilor au fost primele politici comunitare. După criza petrolieră au apărut primele semnale de ajustare. Europa se dezvolta rapid şi se apropia de nivelul din SUA. Bunăstarea cetăţenilor, măsurată prin consumul de bunuri şi servicii era o realitate şi un obiectiv îndeplinit.

Societatea de consum a fost o reuşită, dar beneficiul nu putea rămâne localizat. Globalizarea şi progresul tehnic au schimbat paradigma dezvoltării locale. Delocalizarea afacerilor s-a accentuat. A apărut şi extinderea Uniunii Europene, în țări cu un nivel redus al consumului şi al nivelului de trai, dar şi fără capacităţi funcţionale pentru acoperirea necesităţilor.

Începând cu anii ’90, dar mai ales după 2000, investiţiile şi sursele de finanţare a acestora au devenit o problemă în Europa. A fost momentul alertei cu privire la creşterea consumului în ritmuri superioare celor înregistrate de investiţii.

Câteva date sunt elocvente. În ultimii 20 de ani, în Uniunea Europeană, creşterea medie a consumului populaţiei a fost de 1,5% anual, evoluţie care nu a putut aduce satisfacţie în rândul cetăţenilor. Dar, revenind la subiect, este de evidenţiat că, mai ales înainte de criza economico-financiară, investiţiile au stagnat. Între 2000 şi 2010 acestea progresau anual într-un ritm de sub 1% pe an.

În Germania, „locomotiva de necontestat a Uniunii Europene”, situaţia a fost chiar mai grea. După 2000 până la criza mondială din 2007 – 2008, consumul privat a crescut cu un ritm anual de numai 0,5%, iar investiţiile au înregistrat ritmuri negative. Pe termen lung, nici bunăstarea nu a progresat spectaculos, nici investiţiile nu s-au multiplicat corespunzător obiectivelor asumate prin politicile comunitare.

Coeziunea socială şi convergenţa economico-socială era deja în impas. Bunăstarea şi consumul nu erau nici într-un progres vizibil și, mai mult, nici nu erau generalizate. Astfel că decalajele dintre ţări şi regiuni sunt încă ridicate, iar extinderea UE şi criza globală chiar le-au accentuat.

De la coeziune socială şi bunăstare, politica economică s-a înclinat către investiţii şi crearea de locuri de muncă, politică considerată prioritară şi în România. Pare că asumpţia este corectă, dar întrebarea se naște firesc întrebarea: care este scopul primordial? bunăstarea, consumul ridicat sau doar investiţii şi atât? Cu alte cuvinte: sunt necesare investiţii pentru bunăstare sau consumul este nociv şi nu trebuie să ne propunem politici sociale.

Ultimii ani arată că populaţia ţărilor europeane nu agreează stabilizarea macroeconomică. De asemenea, răspunsul la politicile investiţionale nu a fost cel aşteptat. Fără o creştere semnificativă a consumului nu există o cerere şi un impuls semnificativ pentru investiţiile private.

Laureaţi ai Premiului Nobel şi nu puţini au susţinut primordialitatea consumului, evident fără a se neglija investiţia ca suport pentru venituri. Aş reaminti în acest context Raportul pentru performanţă economică şi progres social realizat în anii de criză de Comisia „Stiglitz-Sen-Fitoussi” şi însuşit de Comisia Europeană. Dar despre concluziile acestui Raport într-o intervenţie viitoare.

În acest cadru este totuşi de subliniat aprecierea lui Eugene Joseph Stiglitz, laureat al Premiului Nobel pentru economie în anul 2001, cunoscut pentru viziunea sa critică privind globalizarea, cum că a sosit timpul ca accentul să se schimbe în politici şi în evaluarea statistică – de la producţie către bunăstarea populaţiei. „Trebuie găsit un indice care să cuprindă complexitatea societăţii noastre, un indicator care să cuprindă modificările intervenite, o matrice a schimbărilor sociale, a bunăstării”, spune el.

Deşi există Strategia Europa 2020, s-a optat în final pentru prioritate maximă acordată investiţiilor. Convergenţa reală şi evident consumul au devenit producătoare de dezechilibre. Iar prin noua guvernanţă economică s-a decis că este imperios necesar să se reducă dezechilibrele, chiar dacă veniturile şi bunăstarea nu vor progresa semnificativ.

S-a conceput un plan de investiţii pentru Europa, aşa-numitul Plan Juncker, cu trei obiective principale: să înlăture obstacolele din calea investiţiilor; să ofere vizibilitate şi asistenţă tehnică pentru proiectele de investiţii; să utilizeze mai eficient resursele financiare.

Acest plan se sprijină pe trei piloni:

În primul rând, Fondul european pentru investiţii strategice (FEIS), care furnizează o garanţie UE pentru mobilizarea investiţiilor private. Comisia lucrează împreună cu partenerul său strategic, Grupul Băncii Europene de Investiţii (BEI).

În al doilea rând, Platforma europeană de consiliere în materie de investiţii şi Portalul european pentru proiecte de investiţii, care oferă asistenţă tehnică şi o mai mare vizibilitate oportunităţilor de investiţii, contribuind astfel la transpunerea în practică a propunerilor de proiecte de investiţii. Platforma constituie o asociere cu Grupul BEI.

În al treilea rând, îmbunătăţirea mediului de afaceri prin eliminarea obstacolelor de reglementare din calea investiţiilor, atât la nivel naţional, cât şi la nivelul UE. 

În concluzie, pentru ţările europene mai puţin dezvoltate, cum este și România, convergenţa veniturilor şi a consumului prin creşterea mai rapidă a acestora, a devenit nesustenabilă, atât pentru specialişti cât şi pentru politicile publice. Deşi dorim bunăstare, nu dorim să se întâmple astfel ci, dimpotrivă, în mod sănătos, pe termen lung, fără șocuri economice.

Despre autor:

Prof. Univ.Dr. Ion Ghizdeanu are o experiență de 45 de ani în domeniul cercetării economice și de 30 de ani în domeniul previziunii macroeconomice. Absolvent al ASE în 1975, doctor în economie din 1999. Master în comunicații financiare, Colegiul pentru comunicații financiare – Havas, Paris, 1996. Specializare în modelare, Biroul Federal al Planului, Belgia 2006. Din 1978, este cercetător al Institutului Național de Cercetări Economice (INCE), și apoi la Institutul de Prognoză Economică din cadrul Academiei Române. Este unul dintre specialiștii care au reformat activitatea de previziune  macroeconomică. A participat la crearea Comisiei de Prognoză în anul 1990 și a introdus în România metodele de prognoză bazate pe sistemul conturilor naționale. Pe parcurs a contribuit la conceperea și implementarea reformelor economice vizând economia de piață, fiind consilier al prof. univ. Mircea Coșea, ministru de stat cu reforma în perioada 1993-1996. Începând  cu anul 2000, a revenit la Comisia Națională de Prognoză, al cărei președinte in anul 2005 si pana in noiembrie 2019 a fost presedintele acestei institutii.

Activitatea de cercetare și de perfecționare metodologică a activității de previziune s-au concretizat  în peste 10 cărți de specialitate, scrise și publicate, ca singur autor sau în colaborare,  precum și în peste 50 de articole publicate în revistele de specialitate din țară și din străinătate. De referință : Prognoza regională, 2010; Macroeconomie financiară, 2011; România și politici regionale, 2013.

Urmare a activității sale a primit ordine, medalii și diplome de excelență : Ordinul Național “Meritul Cultural” în grad de Comandor; Ordinul și medalia “Paul Bran”, ASEM Chișinău; Diploma de onoare, Institutul  de Prognoză Economică; Diploma de excelență, Institutul Național de Statistică.

Este de remarcat și activitatea sa redacțională și de creare sau pregătire a mai multor reviste de specialitate economică, membru în consiliile știintifice sau redacționale.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *