De ce nu ni se potrivește?

Bugetul public al României crapă pe la toate încheieturile, sub povara dublă a creșterii nemăsurate a cheltuielilor și a reducerii concomitente a veniturilor. În acest context, discuțiile pe tema impozitării progresive a veniturilor au crescut în intensitate. În cele ce urmează am să explic de ce cred că, acum, la noi, ideea este hazardată și contraproductivă.

Cel mai des uzitate argumente ale apărătorilor taxării progresive a veniturilor sunt următoarele trei: este asigurată o creștere a veniturilor bugetare; face parte din modelul de taxare al tuturor economiilor dezvoltate; taxarea progresivă a veniturilor asigură un stabilizator automat, cu caracter contraciclic. Să le luăm pe rând.

Pare la mintea cocoșului că dacă înlocuiești o taxă unică de 10 la sută cu una progresivă de, să zicem, 10, 15 și 25 la sută, cota medie de impozit crește și ca urmare se colectează mai mulți bani la buget. În realitate, lucrurile nu stau de loc așa. Cu cât crește cota de impozitare, cu atât sunt stimulați contribuabilii să identifice căi de a ocoli ratele mai înalte ale impozitării. În legătură cu această stare de lucruri literatura de specialitate este neechivocă: dincolo de un anumit prag, creșterea ratei de impozitare nu duce la creșterea veniturilor statului ci, dimpotrivă, la reducerea acestora. “Curba lui Laffer” reprezintă cea mai clară ilustrare a acestei stări de lucruri, deși conceptul a fost cunoscut cu mult înainte de discutarea lui de către economistul american.

În cazul nostru, există argumente solide că o creștere a cotei de impunere atrage scăderea veniturilor statului, mai cu seamă în condiţiile în care, împreună cu contribuţiile sociale, suntem oricum la unul din cele mai ridicate niveluri ale taxării muncii din Europa. Primul argument este că legislația noastră și aplicarea practică a acesteia sunt într-o teribilă suferință. Au existat și se mențin netulburate căi legale de a ocoli plata ratelor mai înalte ale impozitului pe venituri. Bunăoară, să ne amintim că, în vremea când impozitul pe salariu ajungea și la 60 la sută, “contractele de colaborare” și “persoanele fizice autorizate” deveniseră un sport național. Nu doar profesiile liberale, precum avocatura, hai să adăugăm și ziaristica, evitau aproape integral ratele marginale mari ale impozitului pe venit, dar se ajunsese ca și șoferii sau alți prestatori de servicii să învețe că nu e musai să plătești statului, ca prostul, un impozit prea mare.

Nu e de mirare că, atunci când s-a trecut de la cota progresivă, cu o valoare medie de 23 la sută, la cota unică de 16 la sută la vremea ceea, rezultatul aproape imediat a fost de creștere a veniturilor statului din impozit pe venit. S-a întâmplat pur și simplu ceea ce descrie “curba lui Laffer” atunci când scade rata de impozitare. Există vreun motiv rațional să credem că acum oamenii s-au prostit? Că ar accepta fără să crâcnească o amputare și mai severă a veniturilor decât în prezent, prin creșterea impozitului pe venit? Eu sunt convins că nu. Statul nu va încasa mai mulți bani, ci mai puțini.

Nu aș vrea să închei această primă parte a discuției fără a mă referi la un aspect esențial: cât se încasează azi din impozitul pe venituri? Anul trecut cifra la care s-a ajuns a fost un mirobolant 2,4 la sută din PIB. Să admitem, de dragul discuției, că printr-o impozitare progresivă veniturile ar crește cu 30 la sută. Adică de la 2,4 la sută din PIB la un fabulos 3,1 la sută. 0,7 puncte procentuale din PIB. Cu asta acoperim noi o gaură de cel puțin 4-5 procente? Nu ar fi mai rațional să ameliorăm semnificativ colectarea TVA, bunăoară?

Al doilea argument este cel al practicii țărilor dezvoltate, care într-adevăr folosesc rate progresive ale impozitului pe venit. Dar exact aici este problema: țările dezvoltate sunt cele care practică rate progresive! Ce caută România aici? Pentru că țări dezvoltate înseamnă, printre altele, un sistem draconic de urmărire a veniturilor statului, sancțiuni severe în cazuri de non-conformare și, drept consecință, o extinsă conformare voluntară. Ce avem noi din toate astea? Avem o agenție de colectare a veniturilor statului ineptă, dotată cu tehnologie din mileniul trecut și cu mulţi funcţionari parașutaţi acolo pe cu totul alte criterii decât cele profesionale; și avem cetățeni care consideră că e de datoria lor patriotică să nu plătească impozitele, pentru că oricum banul public este batjocorit în fel și chip. Da, este bine să ne dorim să devenim o țară dezvoltată. Pentru asta, însă, e nevoie întâi să muncim mai eficient, pentru a genera mai multă valoare adăugată. Este cumva cineva care crede că vom munci mai eficient dacă statul ia șapte piei de pe cel care muncește? De aceea sunt de părere că acest argument, al situaţiei din ţările dezvoltate, este cel mai puternic, de fapt, în defavoarea cotelor progresive, până când România va avea condiţiile unei țări dezvoltate.

În sfârșit, cel de-al treilea argument este mai aproape de adevăr. Într-adevăr, în perioadele de avânt veniturile cresc, ceea ce împinge mai multe persoane în zona veniturilor mai mari, impozitele crescând, contraciclic așadar, ceva mai rapid decât veniturile cetățenilor. Doar că, în cazul unei țări precum România, vedem că se poate ajunge la creșteri ale veniturilor “din pix”, ca urmare a deciziei arbitrare a unor guverne certate cu bunul simț economic. Într-o asemenea situație, care nu este ipotetică după cum bine știm, ne-am putea trezi cu un stabilizator contraciclic generat chiar de politicile prociclice ale guvernului. Are vreo noimă o asemenea situație?

Nu cred că mai merită să insist. În cazul țării noastre, argumentele în favoarea impozitării progresive a veniturilor ar conduce la efecte opuse celor scontate. Nici mai multe venituri la buget, nici mai multă creștere economică, nici mai multă stabilitate nu am obține dacă obsesia ideologică a stângii ar redeveni realitate în țara noastră.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *