Viaţa unui bancher de investiţii după ce a ratat să-şi vândă firma cu 64 de milioane de euro

Dacă un regizor s-ar gândi să facă un film despre Wall Street-ul românesc, Doru Lionăchescu, şeful casei de investiţii Capital Partners, ar putea fi sursă de inspiraţie pentru unul dintre protagonişti. Dacă vă gândiţi la un film despre excese, nu aţi ghicit nici personajul, nici scenariul.
Share on Facebook0Share on Google+0Tweet about this on TwitterShare on LinkedIn0Share on Reddit0Email this to someone

În dimineaţa aceasta, când ne întâlnim în sediul firmei sale de pe Bulevardul Dacia – o casă de patrimoniu cu tavane înalte şi scară interioară din lemn – e preocupat până la îngrijorare de ultimele evenimente din Ucraina. Paradoxal, o întâmplare de acum câteva zile ar fi trebuit să-i dea starea opusă. Tulburările din ţara de la Nord de România, care are nevoie de 13 miliarde de dolari pentru a putea supravieţui, vin ca un duş rece şi îi trezesc întrucâtva îngrijorările pe care le avea în toamna lui 2008 când o bună parte din lumea sa profesională se prăbuşea şi când rata vânzarea comapaniei pe care o conduce cu 64 de milioane de euro câtre Piraeus Bank.

Bancherii de investiţii – Doru Lionăchescu (50 de ani) este unul dintre ei – au fost priviţi cu invidie înainte de declanaşarea crizei globale pentru că îşi permiteau cel mai ridicat standard de viaţă. Probabil că v-au rămas în minte multe secvenţe din ”Lupul de pe Wall Street” al lui Martin Scorsese dacă aţi văzut acest film. Ulterior, invidia s-a transformat în ură pentru că aceşti profesionişti – ne referim în special la fiii lui Uncle Sam – au contribuit la apariţia crizei înseşi, iar mişcări de tipul ”Occupy Wall Street” sunt ilustrări în acest sens.

Bancherii de investiţii sunt cei care asistă un antreprenor atunci când trebuie să ia cea mai importantă decizie a vieţii sale, adică să-şi vândă compania (inclusiv pe bursă) sau un investitor (de regulă, străin) când e vorba să intre pe o piaţă nouă.

O piaţă aproape evaporată

Pentru Lionăchescu, revolte şi schimbări de putere precum cele din Ucraina, sunt ceva mai mult decât un simplu exerciţiu de lectură a revistelor şi ziarelor financiare occidentale (ca fost jurnalist de business la începutul anilor ’90, continuă să rămână fidel printului). Businessul său derulat prin casa de investiţii Capital Partners (firmă pe care a construit-o acum opt ani, alături de trei parteneri), care constă în intermedierea de fuziuni şi achiziţii sau finanţări majore pentru companii, este strâns legat de investitorii străini. Piaţa de fuziuni şi achiziţii – esenţa activităţii lui Doru Lionăchescu – a scăzut cu 90% faţă de momentul de vârf din 2008, exact cu procentul cu care s-au prăbuşit şi investiţiile străine directe. Piaţa tranzacţiilor a scăzut la 500 de milioane de euro în primele zece luni ale lui 2013, potrivit unei estimări recente a lui Matei Filipidescu, şeful departamentului de Corporate Finance & Investment Banking din cadrul BCR, citat de wall-street.ro.

Care este cea mai mare extravaganţă a lui Doru Lionăchescu?

Unul dintre lucrurile pe care le-a învăţat bine în cei 11 ani şi jumătate petrecuţi în funcţii de conducere la bănci comerciale precum ING, Citibank sau Bancpost şi în cei opt ca bancher de investiţii la Capital Partners e psihologia fricii la investitori. Acum, când situaţia din ţara vecină e tot mai incertă, cel mai optimist scenariu pe care şi-l imaginează este o intrare în expectativă a capitalurilor străine. Asta în condiţiile în care istoria părea că urmează să fie scrisă altfel din 2014.

Doru Lionăchescu: Semnele unei înmuguriri apăruseră…

Reporter: Când?

În toamnă, în toamnă, erau semne de reîntoarcere a investitorilor, de refacere a interesului. A venit o succesiune de ştiri bune.

Era cel mai bun moment după 2009?

Da, clar, clar.

O întâmplare recentă, o tranzacţie care a avut loc chiar la începutul acestei prime săptămâni din martie, ar putea trece drept un semn al aceleiaşi înmuguriri. Trei dintre managerii reţelei de săli de fitness World Class, alături de Resource Partners (un fond de investiţii) au cumpărat 71% din acţiunile companiei pe care o conduc de la fostul acţionar majoritar, NorgesInvestor, un alt fond, de origine norvegiană. Valoarea tranzacţiei, în cadrul căreia Capital Partners a asistat managerii cumpărători, a fost estimată de presa de business la opt cifre. E un semn bun a cărui importanţă nu crede că ar trebui supraestimată – relevant va fi ce se întâmplă cu tranzacţiile care se află în desfăşurare sau sunt iniţiate acum. În plus, nu trebuie să uităm celălalt aspect – fondul norvegian vânzător a decis să iasă din Europa Centrală şi de Est.

N-a fost să fie

Se pot întâmpla multe în timpul unei tranzacţii. O ştie mult prea bine din toamna lui 2008. Prin primăvară, bătuse palma cu grecii de la Piraeus Bank pentru vânzarea pachetului de control al Capital Partners, deţinut de Lionăchescu, Victor Căpitanu, Andrei Diaconescu şi Vlad Buşilă cu 32 de milioane de euro. Ulterior, banca grecească urma să cumpere şi restul de acţiuni, valoarea totală a companiei fiind estimată la cel puţin 64 de milioane de euro. Poate că părea o valoare uriaşă pentru un intermediar de tranzacţii şi finanţări, însă vânzarea includea pe lângă activitatea Capital Partners şi active imobiliare. Capital Partners urma să devină motorul extinderii Piraeus Bank pe zona de investment banking în Europa Centrală şi de Est.

Dacă e un lucru pe care îl regretă este venirea crizei în sine, nu vânzarea, pentru că viaţa în cadrul unei instituţii financiare după 2008 (sunt ultracunoscute dificultăţile prin care au trecut mai ales băncile greceşti) ar fi devenit un coşmar. Inutil de adăugat că,oricum, valorile de mai sus riscau să aibă un singur zero după prăbuşirea generală a pieţelor. ”Unii (bancherii comerciali – n.red.) şi-au pierdut prietenii”, în momentul în care societatea, în general, a înţeles că băncile nu mai creează valoarea supraestimată înainte de criză.

Una dintre deciziile pentru care se felicită acum a fost că ieşit din sistemul bancar ”la timp”, la sfârşitul lui 2005, moment în care s-a asociat cu mai tinerii săi parteneri, construind o bancă de investiţii independentă. Pentru a evita orice confuzie terminologică, mai ales în absenţa unei definiţii clare în lege, băncile de investiţii au o activitate cu totul diferită de cea a băncilor comericale, în sensul că nu acordă finanţare din capitaluri proprii, ci intermediază creditarea. Coincidenţă sau nu, în 2005 pleca tot de la o bancă grecească – era director general al Bancpost, parte din grupul Eurobank EFG. Anterior, lucrase pentru americani, la Citibank şi pentru olandezi, la ING. Doi dintre asociaţii săi, Andrei Diaconescu şi Victor Căpitanu, au fost, la rândul lor, angajaţii a două bănci greceşti, Alpha Bank (portofoliul său are de suferit din pricina creditelor imobiliare) şi Bancpost, unde l-au cunoscut pe Lionăchescu.

Ultraconservator

Că tranzacţia cu Piraeus urma să eşueze îi era destul de clar chiar înainte ca acest lucru să se întâmple (noiembrie-decembrie 2008). A prevăzut încă din acea toamnă, înaintea multora, că recesiunea urma să dureze ”cinci, zece ani sau chiar o generaţie.” E, în general, o fire precaută şi nu e obişnuit să subestimeze pericolele, lucru care i se întâmplă chiar în aceste zile.

”Sunt ultraconservator”, se autodefineşte în timpul interviului de aproape două ore când e îmbrăcat într-un costum albastru închis, cu helancă neagră pe dedesubt. E foarte atent cu apariţiile publice şi îşi calculează fiecare cuvânt. S-a obişnuit de tânăr (zâmbeşte autoironic că anul trecut când a împlinit 50 de ani, a trecut ”over the tip”) cu importanţa nuanţelor unui text spus sau scris, de pe vremea când scria pentru Tineretul Liber şi, ulterior, pentru revista Capital – a fost redactorul şef adjunct al publicaţiei din 1992 până în 1995, când a plecat la ING să lucreze cu Anthony van der Heijden, bancherul care l-a format. Tot în 1995 termina şi cursurile Asebuss, primul program EMBA din România.

Autoironic zâmbeşte şi atunci când răspunde chestionarului lui Proust – un set de întrebări în aparenţă banale (vezi video) care scot la iveală detalii nebănuite despre interlocutor. ”Nu prea fac extravaganţe. Eu sunt un tip destul de plictisitor” – e unul dintre răspunsurile proprii care îl amuză.

O extravaganţă ar fi fost să plece pe o insulă după colapsul general din 2008 – admite că încă de pe vremea când se afla la conducerea Bancpost şi-a câştigat libertatea de a face doar ce îi place. Este un sfat pe care îl primise înainte de criză de la un fost coleg de la Citibank convins că atunci când piaţa pe care te afli se prăbuşeşte, trebuie, pur şi simplu, să te retragi. Dacă lipseşti când nu se întâmplă nimic oricum nu ai ce pierde. Faptul că firma Capital Partners era un brand încă în formare în 2008 şi că lucra cu o echipă de peste 15 oameni l-a împiedicat să urmeze recomandarea mai veche.

De ce nu intri în politică?

Nostalgia anilor în care intermedia fuziuni şi achiziţii în valoare de peste 100 de milioane de euro pe an (onorariile bancherilor de investiţii variau, după caz, între 1 şi 10%) l-a făcut să aducă în companie un specialist format la Londra. Acesta nu a putut să schimbe însă nimic. ”Realiatea e că în condiţiile în care ai pieţe de-astea care se prăbuşec literalmente calitatea managementului, diferenţa de calitate de management nu mai e atât de importantă”, spune acum Lionăchescu cu ”înţelepciunea păţitului.” Din 2006, Capital Partners a intermediat tranzacţii în valoare de peste două miliarde de euro.

graficdonciu

 

Grafic realizat de Daniela Donciu

Lionăchescu, cel mai probabil, cunoaşte toţi antreprenorii şi investitorii care au contat în ultimii 15 ani, iar pe vremea Citibank a finanţat companii sau institituţii mari, precum Alro, Petrom, RADET, CONEL. Influenţa pe care a dobândit-o în timp i-a făcut pe unii dintre prieteni să-l întrebe, la un moment dat, de ce nu intră în politică. O întrebare al cărei declanşator nu îl înţelege nici acum, după aproape cinci ani. Probabil faptul că în 2009 a canditat, fără succes, pentru un post în Consiliul de Administraţie al SIF Banat-Crişana a generat o oarecare aşteptare din partea apropiaţilor.

Spune că urmăreşte evenimentele politice ca spectator. Ca unul avizat care trebuie să se replieze destul de repede când se conturează o tendinţă periculoasă, iar acest lucru e din ce în ce mai frecvent în democraţii ”fragile” cum este şi cea a României. Înţelegerea contextului geopolitic regional e ”esenţială, infinit mai importantă” decât aprofundarea unei industrii punctuale, precum asiguările – înainte de criză a vândut într-o tranzacţie record (110 milioane de euro) BT Asigurări către Groupama. Un fond străin face iniţial o analiză din satelit şi dacă nu trece de acest filtru, nu mai există o a doua discuţie.

Încă din liceu – e originar din Curtea de Argeş – s-a obişnuit să citească programatic, nu neapărat de plăcere. Aşa a făcut când a vrut să înţeleagă modul în care funcţionează statele asiatice, Germania sau Franţa. Deşi evită zborurile transoceanice pe motiv că sunt prea obositoare, nu a ezitat să meargă în Japonia, dintr-o curiozitate nu neapărat turistică. Are şi această latură, iar fotografiile de pe Facebook, alături de soţie (împreună au un fiu) în locuri exotice, precum Republica Dominicană, vorbesc prin ele însele. De altfel, la întrebarea din chestionarul lui Proust despre cea mai mare extravaganţă, pe lângă autoironia că e ”plictisitor” îşi aduce aminte că a înotat lângă delfini. E, în definitiv, tot o formă de autoironie.

Share on Facebook0Share on Google+0Tweet about this on TwitterShare on LinkedIn0Share on Reddit0Email this to someone