„Taxa Google“ pe profiturile stoarse de multinaţionale din Marea Britanie ar fi mană cerească pentru România. Cum scot străinii bani din ţara noastră

Guvernul britanic a anunţat miercuri introducerea unei noi taxe, supranumită "taxa Google", de 25% din profiturile obţinute în Marea Britanie, dar repatriate, de companiile multinaţionale, relatează AFP. Pentru România, o astfel de taxă ar însemna un mare balon de oxigen, având în vedere cât sunt de ingenioşi străinii în stoarcerea de bani de aici.
Share on Facebook0Share on Google+0Tweet about this on TwitterShare on LinkedIn0Share on Reddit0Email this to someone

„Adevărul“ vă propune, în continuare, devoalarea câtorva dintre metodele cele mai intens folosite de către firmele multinaţionale pentru a-şi stoarce practic de bani filialele locale din România.

1. Redevenţa pentru brand. Companiile care se bucură de o anumită notorietate pe plan internaţional se consideră îndreptăţite să perceapă o taxă anuală filialelor locale (din România şi nu numai).

Este ca un fel de plată în semn de mulţumire a „fiicei“ din România pentru onoarea de a face parte din familia respectivului brand.

Şi, pentru că astfel de „mulţumiri“ nu pot fi măsurate după vreun standard, suma percepută ca redevenţă pentru brand poate fi oricât de mare.

2. Decontul consultanţei de management. „Fiica“ din România mai are încă multe motive să mulţumească „mamei“ din străinătate, în formă bănească. De exemplu pentru faptul că îi asigură o gestionare optimă a resurselor.

Consultanţa de management este în general scumpă, dar de cele mai multe ori „mamele“ percep preţuri mult mai mari decât pe piaţa de profil pentru acest serviciu, iar „fiicele“ nu au ce face, trebuie să plătească.

3. Redevenţa pentru know-how. Transferul de tehnologie, de proceduri, de regulamente interne şi de alte valori specifice procesului de producţie este un alt motiv pentru care filialele locale plătesc redevenţe proprietarilor străini. Iar aceste „învăţături“ nu costă deloc puţin.

4. Achiziţiile preferenţiale. Aproape tot ce-i este necesar „fiicei“ pentru a funcţiona în România, de la materii prime şi materiale până – în unele cazuri – la rechizite şi consumabile trebuie cumpărat numai de la „mamă“. Desigur, la preţuri mult mai mari decât pe piaţa liberă.

5. Împrumut în locul participaţiei la capital. Nu întotdeauna investiţia străină înseamnă aport la capitalul de pornire a filialei locale. Dimpotrivă, în foarte multe cazuri, banii respectivi sunt de fapt un împrumut purtător de dobândă. O astfel de practică are numai avantaje pentru investitorul străin (de exemplu, el percepe dobândă periodică, neparticipând la eventualele pierderi), în timp ce pentru filiala locală nu există niciun avantaj în afara finanţării iniţiale.

Share on Facebook0Share on Google+0Tweet about this on TwitterShare on LinkedIn0Share on Reddit0Email this to someone