Epoca de Aur a prieteniei româno-arabe: Câți bani avea de recuperat Ceaușescu din Orientul Mijlociu

Yasser Arafat, fostul conducător al Organizației pentru Eliberarea Palestinei (OEP), a fost cel mai bun aliat al lui Ceaușescu, în Orientul Mijlociu FOTO: Historia.ro
În ciuda tendinței Uniunii Sovietice de a controla țările arabe și bogățiile lor, România comunistă a reușit să încheie contracte de sute de milioane de dolari cu aceste state, iar mare parte a schimburilor economice s-au bazat pe aceste relații consolidate personal de Nicolae Ceaușescu.

În 1990, noile autorități post-comuniste, și nu doar ele, se întrebau ce s-a întâmplat cu banii lui Nicolae Ceaușescu. Verificările ulterioare au arătat că România era lăsată de fostul dictator cu bani în conturi, dar și cu mari sume de recuperat, în special de la țările arabe sau africane, în mare parte cu guverne socialiste, care aveau relații economice cu România.

Pe lângă cele peste două miliarde de dolari lăsați de Ceaușescu în conturi după achitarea integrală a datoriei externe în martie 1989, România mai avea de încasat circa opt miliarde de dolari de la parteneri externi, majoritatea din Africa și Orientul Mijlociu.

Strategia lui Nicolae Ceaușescu era simplă și se baza pe atragerea de resurse ieftine din aceste zone. Mai mult, el a încheiat cu aceste state și contracte de prestări servicii, astfel că mai multe companii românești au lucrat la dezvoltarea infrastructurii și construcția de fabrici.

Cunoscută este și poziția de mediator a lui Nicolae Ceaușescu în Orientul Mijlociu, care a „arbitrat” mai multe conflicte între Israel și țările arabe. În timpul documentării proiectului „Adevărul” din 2009, „Sfârșitul Ceaușeștilor”, fost ministru de externe al epocii, Ștefan Andrei, a dat mai multe exemple ale modului în care Ceaușescu a încercat să-și consolideze relațiile cu țările arabe, la concurență cu Uniunea Sovietică.

Filiera palestiniană

În ciuda studiilor sale aproape inexistente, Nicolae Ceaușescu era un foarte bun negociator, care știa să joace cartea politică, astfel încât să obțină ceea ce vrea. Organizația pentru Eliberarea Palestinei (OEP), condusă de Yasser Arafat, avea să fie una din țintele lui Nicolae Ceaușescu.

Chiar dacă din punct de vedere politic era o relație greu de întreținut, Nicolae Ceaușescu a reușit să lege o relație specială cu Arafat. Și asta în condițiile în care România nu a neglijat total, dar nici nu a plusat în relațiile cu Israelul (țară în care se găseau mulți români), care era în tensiuni prelungite cu Palestina.

Mai mult, Ștefan Andrei își aducea aminte că Nicolae Ceaușescu îl învăța pe Yasser Arafat să negocieze direct cu israelienii, nu prin mediatori internaționali. În același timp, Ceaușescu transmitea semnale pe plan internațional prin care condamna represaliile Israelului contra statelor arabe.

Citiți și: Teoriile conspirației: Europa este cucerită de imigranții musulmani și devine Eurabia

Prin susținerea Palestinei, Ceaușescu voia să se apropie de piețele ofertante din Orientul Mijlociu și Africa. Același Ștefan Andrei, care în 1972 a mediat prima discuție oficială dintre Ceaușescu și Arafat, în urma unei vizite pe care fostul lider comunist de la București a făcut-o în Egipt, spune că relația cu palestinienii era benefică României, pentru că în momentul în care relațiile cu țările arabe dădeau semne de „răceală”, OEP intervenea și ne susținea cauza.

Fără a intra în amănunte de ordin politic ale tensiunilor dintre Israel și lumea musulmană, observăm cum Ceaușescu susține problema palestiniană, iar din interese economice, la începutul anilor ’70, România dona la solicitarea ONU produse și medicamente în valoare de 120.000 de lei pentru susținerea refugiaților palestinieni.

În timp ce pe plan politic, Ceaușescu susținea problema palestiniană, la Ministerul român de Externe se făceau proiecte și planuri pentru accelerarea relațiilor politice, economice și culturale cu țările arabe. Și asta în condițiile în care Ceaușescu era informat că palestinienii erau răspândiți și prin Iordania, Siria, Liban sau Egipt.

Export de mărfuri, arme și mână de lucru 

Planul lui Ceaușescu nu a dat greș, iar începând cu anii ’70 România devine un partener „de nădejde” pentru țările arabe și cele din nordul Africii, în special. Încep exporturile de produse agricole, alimentare, industriale, dar și armament. În același timp, firmele de construcții din România primesc contracte în țările africane și arabe și încep diverse lucrări, de la construcție de drumuri, la obiective industriale.

Pe fondul bunelor relații dintre Nicolae Ceaușescu și Sadam Husein, companiile românești au construit în Irak drumuri, căi ferate, fabrici de ciment, au făcut foraje petroliere și lucrări de irigații. Astfel, Irakul ajungea să fie dator României cu peste două milioane de dolari.

Tot relația personală dintre Ceaușescu și colonelul Muammar Gaddafi s-a concretizat în mai multe contracte comerciale între România și Libia. Românii au construit drumuri, blocuri și școli, dar au exportat și arme. În schimb, libienii au permis concesiunea unui câmp petrolifer. Relațiile erau din ce în ce mai bune și se bazau pe schimburi reciproce.

Și relațiile cu Egiptul erau destul de intense. România exporta aici produse ale industriei constructoare de mașini. Unul dintre cei care făceau legătura între România și Egipt era unchiul lui Omar Hayssam, Mohamed Farzat. Acesta exporta tractoare românești în Egipt printr-o firmă care aparținea fostei securități, Dunărea Leasing.

Citiți și: De ce e România complet neinteresantă pentru țările arabe și care a fost scopul real al vizitei lui Ponta în Golf

Ca și în celelate state, România s-a lansat în domeniul construcțiilor și în Egipt. S-au construit linii electrice de înaltă tensiune, rețele de alimentare cu apă și fabrici de ciment și produse chimice. În urma acestor relații comerciale, după moartea lui Nicolae Ceaușescu, egiptenii ne rămăseseră datori cu aproape o jumătate de miliard de dolari.

Contractele comerciale românești au coborât și spre inima Africii. Nicolae Ceaușescu a avut relații economice și cu Sudanul. Clădirea parlamentului sudanez, de exemplu, a fost construită de români în anii ’70 și apoi a fost făcută cadou statului african. Prin anii ’80, conflictele interne au făcut ca relațiile dintre Sudan și România să se mai răcească, însă investițiile făcute de Ceaușescu în această țară au depășit 150 de milioane de dolari.

O radiografie a datoriilor pe care state din Orientul Mijlociu și Africa le aveau la finele anilor ’80 către România arată că aveam de încasat miliarde de dolari, preponderent din export de mărfuri și lucrări în domeniul construcțiilor.

Concret, Sudanul ne datora 164,5 milioane de dolari, Egiptul – 495,7, Iranul – 97,4, Irakul – 765,2, Siria – 154,5, Libia – 34,8, Zambia – 15,6, Marocul – 11,1, Angola – 12,1, iar lista poate continua.

Iran, ultima vizită 

Ultimul contact al lui Nicolae Ceaușescu cu țările din Orientul Mijlociu a avut loc cu doar o săptămână înainte de execuția sa. La 18 decembrie 1989, Nicolae Ceaușescu avea planificată o vizită de lucru în Iran. Cu toate că s-a speculat că acea vizită avea ca scop infiltrarea de trupe teroriste pe teritoriul României, deplasarea a fost făcută din motive pur economice.

O altă discuție, tot de ordin speculativ, arată că unul dintre scopurile pentru care Ceaușescu a fost la Teheran era cel de a-i coopta pe iranieni în fondarea unei bănci prin care România, alături de alți parteneri, să ofere împrumuturi țărilor slab dezvoltate. Intenția lui Ceaușescu de a construi această bancă era cunoscută în epocă.

Citiți și: Ponta Magnificul: Toate legăturile premierului cu lumea islamică

În Iran, cu toate că acasă erau tensiuni, programul vizitei a fost urmat întocmai de Ceaușescu. Vasile Nicolcioiu, fost șef al Protocolului de Stat, povestea în 23 martie 1994, în fața comisie senatoriale care a investigat evenimentele de la Revoluție, cum s-a desfășurat vizita în Iran: „A avut convorbiri cu președintele Iranului și a primit vizita ministrului de Externe la reședință. A mai avut o vizită la un muzeu, unde a fost singur.Vizita a durat o oră și l-am avut ghid pe directorul muzeului. Ceilalți membri ai delegației au avut întâlniri cu omologii lor”.

Cele două zile ale vizitei la Teheran au vizat probleme pur comerciale. Nicolae Ceaușescu a început relațiile economice cu Iranul imediat după ce a ajuns la putere. România cumpăra din Iran petrol și bumbac și oferea la schimb produse industriale. Încă de la începutul anilor ’70, Ceaușescu a convenit cu Iranul ca fabrica de tractoare de la Brașov să colaboreze cu cea similară de la Tabriz.

Nicolae Ceaușescu era interesat de colaborarea cu Iranul și pentru influența de atunci a Teheranului în zonă. După 1989, atât relațiile cu Iranul, cât și cu alte țări din Orientul Mijlociu au început să se răcească. Într-un fel sau altul, cu toate au rămas datoare României.