Se poate și mai rău: Omenirea e cu un picior într-o nouă criză financiară

Băncile centrale tipăresc bani în efortul de a ridica inflația aproape de ținta de 2% FOTO: AP
Politicile monetare au ajuns aproape de limita prin care poate fi influențată economia. Băncile centrale sunt pe punctul de a-și epuiza întreaga muniție în încercarea de a relansa economia globală. Rezultatul ar putea fi însă o nouă criză, mai lungă și mai profundă decât cea anterioară.

Zero nu mai este cea mai de jos limită pentru dobânzile practicate de băncile centrale, oricât de șubredă ar putea să pară. Pentru oricine s-ar fi îndoit de acest lucru, 2015 a fost un an surprinzător. Nu mai puțin de patru bănci centrale au renunțat la acest tabu și au intrat pe teritoriul ratelor de dobândă negative.

Banca Central Europeană, împreună cu cele ale Elveției, Suediei și Danemarcei percep dobânzi negative pentru depozite – băncile comerciale sunt obligate să plătească dacă vor ca banca centrală să le păstreze banii, o metodă prin care sunt bancherii sunt forțați să acorde mai multe împrumuturi.

Însă oamenii și firmele se așteptă ca acest val al dobânzilor negative să ajungă și la ei, ceea ce în mod evident impune un prag până unde se poate merge sub zero.

Mario Draghi, șeful BCE, a încins piețele săptămâna trecută când a anunțat că se gândește la noi reduceri față de actuala rată a dobânzii pentru depozite care se află deja la minus 0,2%. Aceasta pentru a readuce inflația mai aproape de ținta propusă de 2%.

Citiți și: Super Mario Draghi – Povestea neromanțată a bancherului care este omul momentului în Europa

Din cauză că dobânda negativă este un fenomen rar întâlnit pe scară largă, așa cum este în prezent, lipsesc studiile de specialitate ale efectelor economice. Empiric, economiștii spun că, raportat la nivelurile actuale, ne aflăm foarte de aproape de punctul critic sub care nu se mai poate coborî.

De exemplu, Banca Angliei consideră pragul critic la -0,5%. Este sub ceea ce practică BCE la dobânda pentru depozite, însă mai mică decât Banca Națională a Elveției, unde aceeași rată este de – 0,75%.

Explicația unui prag limită este relativ simplă. „Dacă băncile comerciale vor fi penalizate prea mult pentru depozite vor prefera să treacă pe cash cu pierdere zero”, se arată în Raportul Geneva al Centrului de Cercetări pentru Politici Economice, un think tank londonez, citat de Reuters.

Economiștii spun însă că și cashul generează cheltuieli destul de mari, pentru asigurarea unor condiții de securitate mai stricte pentru sumele mari depozitate cash. Din această cauză bancherii nu riscă să lichideze brusc depozitele când dobânda scade sub zero.

Citiți și: România (din) statistică: alimente mai scumpe, inflație mai mare

Dar ce se întâmplă dacă obligațiunile ajung cu randamentul la zero, iar inflația nu crește și sunt necesare noi măsuri de relaxare cantitativă (emitere suplimentară de lichiditate)?

Cu spectrul deflației în față, mai multe achiziții de obligațiuni și relaxarea cantitativă poate cel puțin să micșoreze costurile împrumuturilor pe termen lung. Dar și aici se impun limitări tehnice, randamentul obligațiunilor germane cu maturitatea la 10 ani ajungând să fie sub 0,5%.

Însă tratamentul pentru deflație poate cauza o criză inflaționistă. În mod sigur, când se constată o creștere a masei monetare aflate în circulație, așa cum se întâmplă în prezent, va fi un val inflaționist. Deocamdată, nu suntem martorii unor semnale evidente a presiunii potențial inflaționiste. Dar, în ciuda masivei relaxări cantitative efectuată de Fed și acum de BCE, o mare parte din bani nu au ajuns încă să rotească rapid în economie.

Au fost pompați direct în bănci unde sunt depozitați. Pentru SUA este o situație specială. Deși este o inflație mai mare în lume, dolarul s-a apreciat relativ la restul valutelor. Rezultatul este temperarea inflației chiar în eventualitatea unei prăbușiri a economiei.