Și, totuși, rolul băncilor este să gestioneze riscuri!

Share on Facebook44Share on Google+0Tweet about this on TwitterShare on LinkedIn0Share on Reddit0Email this to someone
banca
FOTO: Guliver / Getty Images

 

Este surprinzător câtă confuzie este la promotorii de mesaj economic: băncile (ca afacere) nu sunt totuna cu cămătarii pe care îi protejează.

Mai multe despre rolul societal al sistemului financiar, în ansamblu, și, în particular, al celui bancar, în cartea unui laureat recent al premiului Nobel pentru Economie, Robert James „Bob” Shiller, „Finance and the Good Society”.

Mai clar:

Rolul instituțiilor financiare bancare, ca cel al firmelor de asigurări (vezi scandalul legat de RCA și șpaga pentru acoperirea unui control la Carpatica), este de a gestiona riscuri. Pentru acest motiv, societatea le protejează și introduce bariere de intrare care să le permită să aibă o afacere profitabilă.

În cazul asigurărilor, gestiunea riscurilor de accident este ușor de înțeles: nu la toți cei 6 milioane de asigurați se materializează riscul asigurat în același an; împreună, asigurându-se cele 6 milioane pot trece prin neplăcerea materializării riscului asigurat la un preț anual mult diminuat.

Băncile gestionează o serie de riscuri pentru societate în ansamblu. Mai multe despre gestionarea riscurilor de către bănci pot fi consultate în „Financial Risk Manager Handbook” de Philippe Jorion. Acesta reprezinta „manualul” pentru examenul de designare globală în managementul riscurilor financiare administrat de Global Association of Risk Professionals (GARP).

Unele dintre riscurile clasice în afacerea băncilor sunt cele cunoscute drept „intermediere temporală”: băncile atrag de la clienți depozite pe perioade scurte, uneori doar pentru o zi, și plasează aceste lichidități în credite pe termen lung, uneori chiar și 30 de ani. În acest proces, băncile gestioneaza riscul de dobandă (dobânzile la depozitele atrase pot să se miște în sus ori în jos, diferit de cele ale creditelor), riscul de lichiditate (deponenții pot să se mute la alte bănci și banca nu mai are cu ce să finanțeze creditul dat, fără să înlocuiască sursele de finanțare plecate), riscul de credit.

Băncile au ca sens al afacerii gestiunea riscului de credit. Cei care iau credite pot să nu le replătească.

Asta este efectiv afacerea băncilor – să dea credite și să gestioneze riscul de credit, și, pentru această activitate, societatea îi protejează prin BNR și nu numai, nu pentru a cumpăra sedii și alte cele…!

Gestionarea riscului de credit se face la nivel individual în cazul expunerilor, creditelor de valoare mare: firme ori credite de tipul celor acordate clienților actuali ai DIICOT.

În cazul creditelor pentru persoane fizice, cu sau fără garanție un apartament, abordarea de gestiune a riscului de credit are valențe de portofoliu, numere mari (vezi fraza referitoare la cei 6 milioane de asigurați).

În momentul în care acordă astfel de credite, băncile nu au o abordare individuală (de aici importanța ca în contractele standard pe care le semnează persoanele fizice să nu existe clauze și practici abuzive), ci una de portofoliu. Băncile trebuie să dea cât mai multe credite la persoane și cu situații de bonitate, colateral cât mai diferite.

De la bun începutul afacerii de creditare a persoanelor fizice, băncile iau în calcul faptul că un anumit număr din totalul clienților nu va putea să replătească în totalitate creditul. Acest rezultat prognozat de default la nivelul întregului portofoliu influențează marja de credit pe care o percepe Banca de la toți clienții. Nu o interesează cine anume nu plătește și când anume în viața creditului, ci ce procent din total.

Managementul băncilor este plătit atât de bine tocmai pentru a gestiona cât mai bine riscurile specifice afacerii de bancă.

În plus, față de estimarea legată de probabilitatea ca o parte dintre clienți să nu plătească creditele cu sau fără colateral/ipotecă se realizează și o estimare privind valoarea pe care o va putea realiza banca în cazul în care va fi nevoită să vândă colateralul/garanția.

Acesta este motivul pentru care băncile nu finanțează întreaga valoare estimată a casei. Tot din aceasta perspectivă, nu există nicio scuză pentru evaluările defectuoase și, uneori, fraudulențe efectuate de evaluatorii aparținând grupurilor bancare.

Probabilitatea de a nu replăti creditul și pierderea estimată după valorificarea garanției: casa, mașina, tractor etc., la nivel de portofoliu și nu la nivelul fiecărei persoane fizice (mai puțin specială, în sensul în care nu intră în preocupările DIICOT) sunt luate în calculul marjei de credit.

Meseria pentru care sunt plătiți bancherii comerciali este să gestioneze riscurile. Estimarea de pierdere pe portofoliu pentru care sunt remunerați toți clienții indiferent dacă sunt sau nu delincvenți trebuie să se regăsească și în rezultatele finale. Erorile de management și în, unele cazuri, infracțiuni dovedite ori încă nedovedite nu trebuie să se descarce pe consumatorul de produse de creditare bancare.

Nu toate băncile comerciale din lume dau credite cu garanție case. Unele dau doar astfel de credite, deoarece au ajuns la o specializare care să le permită gestionarea acestor riscuri.

Prima Casă nu face decât să spună clar faptul că și în România băncile ar trebui să se ocupe de afacere așa cum se ocupă și în alte țări (vezi SUA) fără a încerca să se îmbogățească fără justa cauză din clauze abuzive ori intenția de a reinterpreta teoria și practica bancară internațională.

Nimeni nu și-a pus problema că în România trebuie să ajungi la ÎCCJ cu o problemă de clauză abuzivă într-un contract standard de credit pentru persoane fizice până când nu a văzut că autoritățile ce ar fi trebuit să intervină se fac că nu înțeleg problema.

Nimeni nu și-ar fi pus problema unei clarificări de tipul unei legi ca „darea în plată” (în 2013 chiar oficialii BNR păreau, în declaratiile publice, surprinși când auzeau cum anume procedează anumite bănci, doar în România), dacă nu ar fi sesizat legiuitorul că pierderile bancare rezultat al unui management neperformant se încearcă a se acoperi din practici locale de îndestulare peste nivelul statuat de practică industriei bancare în țările cu tradiție.

Băncile au o afacere susținută la nivel societal pentru că ajută la îndeplinirea năzuințelor firmelor sau a persoanelor fizice, prin gestionarea riscurilor.

Nu am auzit de o bancă din România care să dea înapoi prima de risc percepută anual unui client, când a plătit corect, până la scadență, un credit de 10, 20, 25 de ani, astfel încât să auzim argumente de simetrie în urmărirea în perpetuitate a unui client delincvent, căruia initial i-a fost supraevaluată proprietatea, iar, ulterior, i-a fost vândută într-o procedură accelerată, pentru a vorbi eufemistic!

În măsura în care nu sunt capabile să o facă, societatea, în ansamblu, are numeroase instrumente de suplimentare a tipurilor de organizații chemate să gestioneze riscurile și să patroneze industriile. Exemplele abundă.

Share on Facebook44Share on Google+0Tweet about this on TwitterShare on LinkedIn0Share on Reddit0Email this to someone
  • Adrian Florin Lazar

    .. iar daca Banca considera ca pierde bani .. se poate apuca de alte afaceri, sunt destule
    Cartofii in piata se vand cu 2-3 lei kilogramul, de exemplu.
    De ce ar fi o rusine sa vanda cartofi in piata ? Se fac bani cu asta