Dare în plată şi taxa de solidaritate cu Bancorexul

Share on Facebook0Share on Google+0Tweet about this on TwitterShare on LinkedIn3Share on Reddit0Email this to someone
CD A 1 - Cladirea sediului central al Bancorex. 1998- Bucuresti, Calea Victoriei.  © Mediafax Foto
foto: Mediafax

Unii poate nu ştiu, dar toţi cei care au alimentat la pompă după anul 2000, inclusiv în anii de criză 2009-2010 au achitat şi o taxă de solidaritate pentru devalizarea Bancorex. În fapt, este vorba de taxă de un cent/litru pentru acoperirea prejudiciului creat în urma falimentului fostei bănci de comerţ exterior, Bancorex.

„Tunurile de la Bancorex“ au fost trecute cu vederea și înainte și după „eveniment”, iar aceleași personaje operează în liniștite, în libertate și în timpul prezent.

Taxa de solidaritate a fost o taxa explicită, aplicată la toți cei care cumpărau benzină pentru a acoperi fraudele celor puțini care au avut acces la Bancorex și, desigur, a celor care au îngăduit un asemenea jaf. Deși taxa de solidaritate Bancorex este o taxă „pe fata”, cei care au proiectat-o și aprobat-o au ascuns-o într-o zonă puțin accesibilă publicului larg. Componența prețului la pompă nu este un element transparent și cunoscut de toți cetățenii români interesați or afectați de o asemenea taxă, mai ales dacă este plătit pentru o perioadă de timp atât de mare.

Deși probabil surprinzător la prima vedere, legea dării în plată, indiferent de forma finală, introduce un instrument care nu face altceva decât să anuleze o taxă de solidaritate, de data aceasta implicită, cu pierderile anumitor bănci, plătită nu de cumpărătorii de benzină, ci de utilizatorii creditelor ipotecare de la toate băncile ce operează în România.

Pe scurt, diferența de data aceasta este că taxa nu mai era explicită, dar ascunsă, ci implicită, că nu acoperea pierderile unei singure bănci, ci a mai multor entități bancare, că nu mai plăteau solidar utilizatorii de benzină, ci utilizatorii de împrumuturi ipotecare.

Pentru a înțelege cum funcționează taxarea implicită și cât de amplă este, trebuie discutat prețul pentru riscul asumat, modelele ce ghidează activitatea de creditare ipotecară, norme și reglementări. În cazul taxei de solidaritate Bancorex, a fost de un cent pe litru. Fiecare poate să își estimeze individual cam cât de solidari au fost cu o cauză „bună” în toată această perioadă. (Această taxă și dimensionarea este discutabilă în măsura transferului de active către AVAS dar acest aspect excede cadrul discuției prezente).

În mare sunt două maniere în care băncile se uită la un client căruia îi acordă un credit. Prima manieră, reglementată, se aplică la creditele mari și/sau complexe în care analiza se face cu atenție, la nivel individual.

Cea de-a doua este maniera de portofoliu, caz în care se aplică principii de structurare a creditelor avansate de bancă din perspectiva mărimii tichetelor, a numărului, a corelației între împrumutați și între colaterale, a structurii garanțiilor, a momentelor distribuției rezultate atât la nivelul debitorilor precum și a colateralelor etc. Doar pentru exemplificare, finanțarea doar a unui cartier poate crea probleme suplimentare unui portofoliu de credite prin lipsa diversificării.

Creditele ipotecare normale sunt gestionate de bănci din perspectiva portofoliului în ansamblu. Altfel spus deși impresia este de tratament individual, acesta dispare în umbra considerațiilor de „limită centrală”. Valorile mari cu singuranță sunt gestionate cu excepții și analiză și responsabilitate individuală a deciziei de a acordă asemenea credite. Utilizarea evidenței anecdotice cu asemenea credite de valori mari și comportament delincvent nu face decât să puncteze deficiențele la nivelul analizei individuale ale respectivelor bănci.

Literatura după care au fost educați bancherii români și importurile recente sunt de proveniență anglosaxonă. Normele aplicate în domeniul financiar la nivel internațional, european și național prin traducere au aceeași origine. Detalii despre maniera de a privi riscul de credit în cazul creditelor ipotecare pe piețe multiple aici.

Potrivit acestora, în momentul dimensionării marjei de risc pe care o bancă o percepe suplimentar dobânzii de piață din țara respectivă în cazul unui credit ipotecar ține cont de comportamentul clientului ce a trecut filtrele de acceptanță impuse de fiecare bancă în parte și comunicate supraveghetorilor, de considerațiile de portofoliu în ansamblu precum și de probabilitatea de a nu mai plăti respectiv de valoarea colateralului în cazul monetizării acestuia de către bancă.

Marja de profit există în permanență și este inclusă în dobânda pe care o plătește clientul. Această marjă de profit poate fi erodată în măsura în care gestionarea dinamică a portofoliului este precară. Până la urmă funcția societală a băncilor pentru care sunt remunerate este gestionarea diferitelor tipuri de riscuri astfel încât să faciliteze realizarea scopurilor clientelei. Riscurile gestionate de bănci pot fi diverse de la cele legate de intermedierea temporală, la lichiditate, concentrare sau de credit.

Din această perspectivă se poate înțelege de ce marjele percepute de băncile ce operează în România sunt superioare celor din țările mature, dincolo de lipsa de concurență din România: volatilitatea mai mare a colateralului, lichiditatea redusă a pieței la monetizare repectiv probabilitatea mai mare de încetare a plăților pe considerente macroeconomice.

Ca și paranteză nu este nici vina băncilor, nici a clienților că autoritățile române au gestionat atât de slab pentru o țară bogată condițiile macroeconomice.

În consecință, băncile când au stabilit marja de risc percepută întregului portofoliu, ce a evoluat în timp spre delicvent sau nu, au luat în calcul de la bun început faptul că o parte din portofoliu va ajunge în situația ca banca respectivă să monetizeze colateralul.

În măsura în care băncilor li se permite până la urmă să nu accepte darea în plată acestea se îndestulează suplimentar față de nivelul de preț al riscului pe care l-au dimensionat inițial, ținând cont că o parte din portofoliu (fără să intereseze cine anume din portofoliu) va deveni delicvent și că se va monetiza colateralul la prețul pieței din momentul respectiv.

Taxa implicită este diferența suplimentară permisă de practica românească dincolo de îndestularea din marja de credit percepută per ansamblul portofoliu plus rezultatul din vânzarea colateralului aferentă părții delincvente a portofoliului conform deciziei inițiale a băncii. Altfel nu s-ar justifica ca un client curent în permanență să plătească o marjă de credit care în realitate absoarbe și componenta potențial delincventă a portofoliului, neexistând un claw back prin care banca să premieze clienții buni la finalul creditului cu diferența de marjă percepută din considerente de portofoliu. Prețul individual la creditele ipotecare sunt identificabile în România doar la tranzacțiile mari cu analiză individuală restul internalizând considerațiile anterioare.

Agravantă este practica de monetizare, vânzare a bunurilor. Mecanismele sunt viciate și autoritățile se complac în a contempla situația. Deși băncile finanțează doar un procent din propria evaluare a colateralului în momentul creditării, în lipsa unui reper, a unei borne până unde se poate face îndestularea în linie cu practica internațională, nu există interes din partea băncilor nici la evaluarea inițială nici la vânzarea finală lăsând loc la abuzurile la care se asistă.

Dincolo de cât spune modelul și practica de creditare ipotecară, legea referitoare la dare în plată, indiferent de forma finală, va limita o practică de îmbogățire fără justa cauză întîlnită și în cazul anumitor clauze abuzive.

Altfel spus legea de dare în plată va elimina, diminua taxa implicită.

Băncile din România și datorită gestiunii deficitare a volatilității macroeconomice de către autorități (ritmul de creștere/scădere a economiei României și lungimea ciclurilor financiare ce înglobează și ciclul pieței ipotecare) au avut pierderi considerabile pe partea de finanțare corporate și pe partea de fraude interne, acoperite în marea majoritate în bună tradiție Bancorex.

Comportamentul reglementatorului în perioada crizei la nivel de regim de provizionare și restructurare a facilităților de credit a amplificat problema și desigur a sporit pierderea de avuție generală în economia României.

Există deja câteva cazuri pe agenda opiniei publice de finanțări în sume considerabile către persoane fizice, finanțări ce în teorie nu ar fi putut să existe asemeni girafei din gluma cu agricultorul român aflat pentru prima dată la grădină zoologică. Acestea sunt doar o mică picătură într-un ocean, existând alte multiple situații în care nu doar documentele sunt neconforme dar și tranzacțiile succesive finanțate au avut loc în aceeași zi și la același notar.

În lipsa capturii de reglementare în sistemul financiar situația de la Bancorex nu ar fi avut aceeași amploare. În lipsa capturii de reglementare în sistemul financiar nu am fi continuat cu clauze abuzive disputate asimetric ca și forță de reprezentare bănci-clienți până la ÎCCJ, cu lichidări de active ad libitum și cu asimetria de introducere a normalității serviciile financiare.
Costurile economice sociale ar fi fost mult reduse ambele situații.

Aceste pierderi acoperite moduri diferite de la ajutorul statului pentru rolul societal băncilor de intermediari financiari precum din pe cei care au accesat credite ipotecare.

Băncile din , sugerează altceva, au fost ajutate de prin cel următoarele:

– garanțiile pentru ;
– garanțiile pentru companii;
– menținerea dobânzilor la care se statul inclusiv (profiturile pe portofoliile de titluri au fost majore începând cu anul 2009)
– Ajutor FMI supradimensionat.

Cazurile individuale sunt savuroase.

Bancorex: statul impune o taxă mică pe o masă mare de plătitori, ca să acopere prin contribuția celor mulți transferul de bani din Bancorex petrecut în buzunarul unor puțini.

Dare în plată: marja de risc aplicată de bancă tuturor creditelor ipotecare date la un moment dat include un procent care acoperă previziunea lor privind probabilitatea că o parte din credite să devină neperformante precum și estimarea privind prețul obținut în momentul monetizării proprietății aduse de împrumutat ca și colateral; îndestularea suplimentară dincolo de prețul obținut din vânzarea casei se contituie într-o taxare implicită ce acoperă pierderile băncilor din segmentul corporate or din fraude.

Reglementarea unei industrii dacă nu se poate face în interiorul acesteia de către organizațiile profesionale datorită unor interese de termen scurt trebuie făcută legislativ, în interesul parteneriatului pe termen lung între clienți și prestatorii de servicii financiare (”affaire equitable”).

Articol publicat pe blogul personal.

Share on Facebook0Share on Google+0Tweet about this on TwitterShare on LinkedIn3Share on Reddit0Email this to someone