A fost odată Valea Jiului: Mineritul, o poveste îngropată după aproape 200 de ani

Până în 1900, în Valea Jiului s-au deschis mai multe exploatări miniere, în urma asocierii unor mici întreprinzători, dar zăcămintele de aici au atras repede și atenția unor companii mai mari din Germania, Austria și Ungaria FOTO: Guliver / Getty Images
Exploatată încă din prima jumătate a anilor 1800, Valea Jiului a trecut de atunci de la extazul dezvoltării continue la agonia decăderii postdecembriste. În Valea revoltei din august 1977 împotriva lui Nicolae Ceaușescu, filonul de noroc bun pare să fie epuizat.

Primele lucrări pentru începerea exploatărilor în Valea Jiului au demarat în 1840, cu zonele Petroșani, Vulcan și Petrila. Din acel moment, Valea avea să fie privită ca un potențial pol economic, iar în următorii 20 de ani mai mulți mici întreprinzători s-au arătat interesați de zăcămintele de aici.

Până în 1900, în Valea Jiului s-au deschis mai multe exploatări miniere, în urma asocierii unor mici întreprinzători, dar zăcămintele de aici au atras repede și atenția unor companii mai mari din Germania, Austria și Ungaria.

În paralel, s-au deschis și mai multe linii de funicular, iar puterea căilor ferate începe să se simtă și în Vale, astfel că numărul exploatărilor începe să crească și infrastructura să se dezvolte.

Criza economică interbelică închide în 1931 minele Vulcan Est și Vulcan Vest, care sunt redeschise după cel de-al Doilea Război Mondial. Venirea comuniștilor la putere crește interesul pentru cărbunele din Valea Jiului, cu o vârf reprezentat de finele anilor ’70, când, în plină criză a petrolului, Iranul a oprit livrarea de țiței către România. A fost momentul în care Nicolae Ceaușescu a decis ca industria cărbunelui să fie una din principalele componente ale sistemului energetic național.

Așa se facă că, în 1989, în Valea Jiului lucrau peste 60.000 de oameni care exploatau 15 mine din care erau extrase aproape 11 milioane de tone de cărbune. După 1990 producția a început să scadă și odată cu aceasta și interesul pentru cărbunele din Vale.

După 1996, în Valea Jiului încep restructurări masive, se închid mine, iar orașele construite de comuniști încep să decadă. În prezent, în Valea Jiului mai funcționează doar șapte mine, deservite de cel mult 6.000 de ortaci.

Pionierii mineritului în Valea Jiului

Primele exploatări din Valea Jiului sunt legate de numele familiei Hoffmann, deţinătoare a capitalului societăţii minelor de fier de la Rusca-Montană, şi Carol Madespach, supraveghetor, şef de mină la mina din Oraviţa. Împreună cu fostul căpitan de armată Francisc Maderspach, aceștia cumpără pentru 14.300 de florini diferite proprietăţi de pe teritoriul a 14 comune şi trec imediat la organizarea primelor exploatări de la suprafaţă în zonele Petroşani, Vulcan, Petrila.

În 1854, micii întreprinzători din Valea Jiului, aflată sub dominație austo-ungară, sunt obligați să se supună Legii austriece a minelor și să se unească. Astfel, ei fuzionează cu „Uniunea Minieră din Vestul Ardealului”, care deținea oficial primele perimetre de exploatare.

Aceste perimetre sunt cumpărate apoi de „Societatea Anonimă de Mine şi Furnale din Braşov”, al patrulea producător de fontă al monarhiei habsburgice, care deţinea minele de lignit de la Baraolt şi Holbav, cele de minereu de fier de la Bălan şi Bucovina, şi preluase uzinele metalice de la Călan.

Citiți și: Noroc (nu tocmai) bun: Cum a fost îngropat mineritul, industria privilegiată a Epocii de Aur

În 1867 apare și concurența în Vale, după ce o nouă companie „Societatea minieră Arpad – Terezia” începe exploatarea în zona Vulcan. Din acest moment încep exploatările subterane. Se sapă șanțuri, puțuri și galerii. Producția de cărbune crește și se pune problema transportului către potențialii clienți. Așa încep și lucrările la calea ferată Petroșani – Simeria, care devine operațională din 1870.

Din momentul acestei investiții, principalul pol de interes din Valea Jiului devine Petroșaniul, în detrimentul Vulcanului. După 1890, activitatea minieră ia noi proporții. Este construită o cale ferată de interes local, Petroșani – Lupeni, și în scurt timp apare o nouă societate care va exploata zăcămintele Văii Jiului, „Societatea Anonimă de mine de cărbuni din Jiu – Uricani”.

Urmează o nouă perioadă de deschidere de noi mine și de închidere a unora care nu au zăcământ suficient. Valea Jiului va trece prin mai multe schimbări după 1900. Apar noi exploatări, dar se construiesc trasee de funicular și chiar uzine electrice care să le deservească.

Grevele minerilor din 1929 și 1977

În perioada premergătoare Primului Război Mondial încep sondaje ale zăcămintelor, în special în zona Livezeni, unde exploatările devin active abia după anii ’50. După război, producția se diversifică, iar începutul crizei economice se face simțit încă din primul an. În 1929, peste 6.000 de muncitori de la Lupeni intră în grevă pentru a protesta față de salariile mici și sărăcia extremă.

Exploatarea de la lupeni era controlată de un directorat format de membri marcanți ai Partidului Liberal, în timp ce Guvernul era condus de țărăniști. Pe acest fond, greva începe pe 5 august 1929 și afectează mai multe mine. Guvernul țărănist face apel la armată și reprimă protestul. În urma acestei acțiuni mor 28 de oameni. Pe 9 august ei sunt îngropați, iar armata pune stăpânire pe întreaga regiune. Se declară stare de asediu, hotelurile şi restaurantele sunt închise, vânzarea de alcool interzisă și toată populaţia este obligată să fie în casă înainte de ora 8 seara.

Aceasta a fost prima mare mișcare de protest din Valea Jiului. Aproape 50 de nai mai târziu, în 1977, un alt protest începe la Lupeni și se propagă rapid către celelalte mine din Vale. Conducerea comunistă a căutat să ascundă numărul real al celor care au participat la grevă. În funcție de surse, sunt vehiculați 10.000, 40.000 și chiar 90.000 de participanți.

Citiți și: S-a dus pe Apa Grea a Sâmbetei – moștenirea nucleară pierdută a lui Nicolae Ceaușescu

Protestele au fost declanșate de condițiile grele de muncă, dar și de accidentele de muncă tot mai frecvente. Numai în 1972, la Uricani au murit 43 de oameni în urma unei explozii.

Pentru calmarea spiritelor din Valea Jiului, din București sunt trimiși doi reprezentanți de marcă ai puterii comuniste, Ilie Verdeț și Gheorghe Pană. Greviștii nu au vrut să stea de vorbă cu ei și au cerut ca la negocieri să fie prezent chiar Nicolae Ceaușescu. Aflat în concediu la Neptun, Ceaușescu se deplasează pentru început la Craiova, apoi la Târgu-Jiu și Deva pentru a organiza aparatul de partid și trupele de securitate în vederea stingerii conflictului.

În final, Ceaușesu ajunge și la Lupeni, unde reprezentanții greviștilor îi citesc cele 26 de revendicări referitoare la programul de lucru, pensii, aprovizionare, locuințe, investiții.

În urma acestei acțiuni, Nicolae Ceaușescu a dat curs unor solicitări legate de aprovizionarea magazinelor din zona, invaliditate și chiar reducerea zilei de lucru de la 8 la 6 ore. Inițial nu au fost represalii, însă cel puțin 600 de persoane au fost audiate de Securitate, iar 15 greviști au fost condamnați la închisoare, între 2 și 5 ani, iar alți 50 de oameni au fost internați la psihiatrie.

De la Valea Epocii de Aur, la îngroparea mineritului

Sfârșitul anilor ’70 a solicitat mult extracția de cărbune. Programul naţional prevedea ca între 1970 şi 1980 să existe o creştere considerabilă a cantităţii de cărbune pentru termocentrale. Folosirea petrolului şi a gazelor naturale pentru electricitate trebuia să scadă de la 50%, în 1981, la 5%, în 1990.

Toate aceste măsuri au fost luate după ce, în plină criză a petrolului, Iranul a oprit livrarea de țiței către România. Producția a ajuns la 11 milioane de tone în 1989, la o forță de muncă de 60.000 de salariați.

După trecerea de la economia centralizată la cea de piață, mineritul intră în declin, iar Valea Jiului nu este ocolită de restructurări și închideri de mine. În 1990, după înființarea primelor sindicate libere, minerii vin cu un set de revendicări la București cerând salarii mai mari și reducerea timpului de lucru.

Premierul de atunci, Petre Roman acceptă revendicările, însă cu condiția menținerii producției. Numai că producția începe să scadă și ajunge de la 11 la 6 milioane de tone.

E perioada în care minerii încearcă să-și rezolve problemele prin drumuri la București pentru a cere socoteală noii puteri. La rândul ei, puterea sesizează potențialul acestora ca masă de manevră și îi folosește în 13-15 iunie pentru reprimarea protestelor din Piața Universității.

După mineriade, exploatările din Valea Jiului intră în restructurări de amploare, însă beneficiază și de subvenții masive: 230 de milioane de dolari numai în 1992 și 1993. Odată cu instalarea Guvernului Ciorbea, România începe să elimine pierderile din industrie. Cum mineritul era unul dintre sectoarele deficitare, în 1997 sunt concediați peste 20.000 de oameni, dar cu un cost enorm. Cei care au renunțat atunci de bunăvoie la locul de muncă au primit între 12 și 20 de salarii compensatorii. În 1998 au avut loc alte reorganizări în Valea Jiului. Guvernul aprobase 150 de milioane de dolari pentru închiderea exploatărilor miniere.

Ulterior, în fruntea Guvernului ajunge Radu Vasile, care la începutul lui 1999 se confruntă cu o imensă criză socială în Valea Jiului. În ianuarie, 10.000 de mineri pleacă spre București, de data asta nechemați de nimeni, pentru a solicita „până ies la pensie, un salariu net lunar de 400 de dolari pe lună, plus 100 de dolari pentru facilităţile pe care le avem prin contract, deci 500 de dolari per total”, pentru a-l cita pe liderul ortacilor, Miron Cosma.

După mai multe altercații cu forțele de ordine, Cozma are o întâlnire cu premierul, iar protestul din ianuarie 1999 se încheie cu „Pacea de la Cozia”, Guvernul acceptând revendicările ortacilor. Promisiunile nu au fost însă respectate, iar în februarie Miron Cozma pleacă din nou spre București, însoțit de 2.500 de minieri. Protestatrii sunt opriți de forțele de ordine la Costești, Județul Olt, iar Miron Cozma este reținut și ulterior judecat judecat. Primește două condamnări, una de 18 ani și alta de 10, din care execută 7 ani de închisoare.

În anii ce au urmat, mineritul din Valea Jiului a fost susținut cu ajutoare de stat – peste 70 de milioane de dolari numai între 2000 și 2003. Începând cu 2004, România trebuia să respecte noile condiții pentru aderarea la Uniunea Europeană. Iar creșterea profitabilității minelor și eliminarea subvențiilor la cărbune erau doar două dintre ele. Rezultatele se văd.